Partea întâi: prezentarea teoretică (folclorică, etnologică) a fenomenului

Apariția primăverii a avut, din timpuri vechi, un rol important asupra modului în care oamenii au gândit ceremonialele, sărbătorile. În primul rând, fiindcă ea își făcea apariția brusc, din lunga iarnă, era percepută ca o minune a naturii, a universului.
Până în Evul Mediu târziu, primăvara (începutul lunii martie, concret) stabilea începutul anului calendaristic. „… Primăvara este o punte și o cumpănă între sezonul rece și cel cald; de aceea e un timp considerat „impur”, când granițele dintre lumi devin labile și penetrabile. În această perioadă vizitele sufletelor de dincolo în lumea celor vii sunt deosebit de intense. De aceea, se acordă mare atenție celebrării cultului strămoșilor. Elementele pomenirii morților sunt prezente în Zilele Babelor, care încep cu Baba Dochia și culminează cu Măcinicii (9 martie)”. Pentru că aceste vizite erau percepute ca fiind periculoase, era foarte important să se ia măsuri de protecție împotriva agresiunii duhurilor rele. Astfel, se desfășurau o serie întreagă de ritualuri, majoritatea cu funcții apotropaice (de alungare a spiritelor rele, de purificare a caselor, a curților, a pământului ș.a.) și de stimulare / de primire aproape extatică a puterii crescânde a luminii și a căldurii solare. Cele mai cunoscute ritualuri de primăvară din această categorie sunt Hodăițele, Alimori – aprinderea de focuri pe dealuri – , Joimari – curățirea interiorului caselor, ori a trupurilor – și altele. (Vezi I. Evseev, Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale. Editura Amarcord, Timișoara, 1999, p. 393 – 394).
E posibil ca dăruirea mărțișorului să fie o tradiție veche, deși în documente nu se găsesc referiri la ea mai departe de secolul al XIX-lea. Etnologii cred că este o moștenire latină, fiindcă Anul Nou începea, la romani, la 1 martie, zi în care era serbată și Matronalia, în cinstea femeilor, când bărbații ofereau daruri soțiilor. „În această zi, femeile și fetele (uneori și copiii) purtau la gât câte o monedă găurită din metal strălucitor, de regulă, din argint, legată de un șnur împletit din lână, alcătuit din două fire: unul roșu și altul alb” (Vezi I. Evseev, Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească. Editura Amarcord, Timișoara, 1997, p. 263 – 264), cu scopul de a avea noroc de roadele câmpului și de a nu fi ars de soare.
Deși unii etnologi credeau că mărțișorul ar fi un simbol solar, cei mai mulți înclină să vadă în el un caracter lunar, feminin, fiindcă argintul, arama, banul sau piatra găurite, erau simboluri feminine, matriciale, dar și pentru că perioada respectivă era una destinată creșterii, dezvoltării, fertilizării. Mărțișorul era purtat la gât sau la mână o dată cu apariția lunii noi, în luna martie, și că legarea lui ulterioară, de un pom,  marca explicit o conjuncție a contrariilor (luna și martie – simboluri feminine / pomul, stâlpul – simboluri masculine), la fel cum și cele două fire marcau simbolizau iarna (albul) și căldura primăverii (roșul). (Vezi Datini și eresuri de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Editura Minerva, București, 1976, p. 198).
Cu toate că astăzi, când se „meșteresc” mărțișoare din materiale, în forme și culori dintre cele mai diverse, e uitat acest amănunt, trebuie spus că abundența ornamentelor sub formă de flori, plante, insecte subliniază, încă o dată, caracterul revenirii naturii la viață, aspect feminin prin excelență, de aici și legătura creată cu obiceiul dăruirii mărțișorului femeilor.

Partea a doua: discuții libere despre sărbătoarea Mărțișorului, astăzi.
Centrele orașelor românești devin un întins câmp de prezentare, pe mii de tarabe, a mărțișoarelor, realizate, fabricate, din cele mai diverse materiale (piatră, metal, lemn, piele, plastic, hârtie, metale prețioase), în cele mai simple, sau dimpotrivă, sofisticate forme, cu prețuri variind pe o scară amplă, și vândute de persoane dintre cele mai diverse, începând de la artiști plastici profesioniști și amatori, la cei care caută „să facă un ban” în plus cu această ocazie, la cei care „reciclează” producțiile anilor anteriori. Marea majoritate a oamenilor simt aproape ca pe o obligație să cumpere mărțișoare femeilor din familie, din cercul de prieteni, ori din cel profesional. Oare în ce măsură mai putem vorbi de o similitudine între agățarea firului roșu împletit cu cel alb de coarnele vitelor, de jugul de la car, de stâlpii porților din lumea rurală românească de odinioară și purtarea – tot mai rară, e și acesta un fapt – a mărțișoarelor industriale de astăzi?

Întrebări care pot orienta discuția:
Este sărbătoarea Mărțișorului în continuare una „tradițională”?
A devenit o simplă afacere? sau numai un prilej de a organiza petreceri (la fel ca de Halloween, de Sf. Valentine, de Ziua Sfântului Patrick)?
Există în Serbia un fenomen similar Mărțișorului românesc?
Purtați / V-ar plăcea să purtați astfel de obiecte? De ce da / de ce nu?
Ați prefera un anume model? De ce?

Daniel Sorin Vintilă
Lector de limba română la Universitatea din Novi Sad, Republica Serbia